Compania italianului Renzo Rivolta Iso SpA, până la încheierea celui de-al doilea război mondial, avea ca obiect de activitate producerea de frigidere.
Obiectul activităţii a fost schimbat deoarece, după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, Italia era atât de săracă, încât locuitorii ei nu-şi mai permiteau decât scutere şi vehicule cu trei roţi; aşadar, şefii lui Iso au întrevăzut o oportunitate pe care nu o puteau rata.
Într-un final, a rezultat Isetta – o maşinuţă cu o distanţă extrem de mică între roţile din spate, prezentată, în toată plenitudinea lungimii de 2,29 metri şi lăţimii de 1,37 metri, la Salonul Auto de la Torino din 1952. Iar acesta este doar începutul poveştii…
Maşina
Trebuie să începem, neapărat, cu generozitatea câmpului vizual.
Studiată din exterior, părea un ou a cărui jumătate superioară era transparentă (azi, ea e considerată una dintre primele reprezentante ale genului “bubble-car”), aşa că, oriundeţi aruncai privirile, beneficiai de vizibilitatea unui turn de control. Bineînţeles, trecătorii se amuzau văzând un om călătorind într-un “acvariu cu roţi”, dar situaţia asta nu era nici pe departe la fel de hilară ca modalitatea de acces în habitaclu. Care se făcea deschizând întreaga parte frontală a maşinii, întocmai ca o uşă de frigider. Cum volanul, cu tot cu coloana de direcţie, ar fi împiedicat o instalare comodă pe scaunul şoferului, acestea au fost “sudate” de portieră, dând impresia necunoscătorilor că tocmai s-a produs o defecţiune extrem de gravă; evident însă, maşina mergea perfect, şi încă pe distanţe destul de lungi.
Deşi ecartamentul spate de numai 610 mm nu încuraja şoferii să apese prea tare pedala de acceleraţie, Isetta ajungea la o viteză maximă de 50 km/h, de unde putea să înceapă construirea unei autonomii impresionante: propulsorul de 236 cmc şi 10 CP consuma sub patru litri de combustibil la 100 km. Suficient de puţin încât vehiculul să devină extrem de interesant pentru BMW.
Necesitatea
Inutil de precizat faptul că, la nici un deceniu de la încheierea războiului, Germania se afla în plin proces de reconstrucţie economică.
Celebrele autobahn-uri mai aveau mult de răbdat în aşteptarea primelor maşini cu adevărat rapide, care, chiar dacă ar fi apărut atunci, nu le-ar fi cumpărat nimeni, sau prea puţini pentru a putea fi consideraţi semnificativi.
În consecinţă, BMW a văzut în Isetta o minunată ocazie de a motoriza masele şi, bineînţeles, de a-şi spori profiturile, aşa că, prin 1955, a cumpărat licenţa de fabricare a minusculului automobil italian.
În versiunea bavareză, acesta a primit un agregat nou (monocilindrul de 247 cmc, preluat de la motocicletă R 25), un nume nou (Isetta Moto Coupe) şi atâtea componente inedite, încât, la un moment dat, între “copie” şi original, nici o piesă nu mai era interschimbabilă.
În 1956, nemţii au introdus un motor proaspăt, de 298 cmc şi 13 CP (acesta permitea atingerea unei viteze maxime de 85 km/h), pentru ca, un an mai târziu, Isetta să recepţioneze şi un prim facelift, în urma căruia suprafeţele vitrate au devenit încă şi mai mari.
Totodată, consumul de benzină a coborât până la senzaţionalul nivel de 3 litri/100 km, aşa că, punând la socoteală şi Criza Suezului din 1956, n-ar trebui să surprindă poziţia de best-seller a Isettei. Între 1955 şi 1962 (anul ieşirii din fabricaţie) s-au fabricat peste 160.000 de exemplare, mult mai multe decât ar fi putut asambla BMW, în aceeaşi perioadă, dacă ar fi ales soluţia “100% in-house”. Şi totuşi – orice început are şi un sfârşit.
Finalul
Încurajaţi de succesul microcar-ului de origine italiană, BMW a încercat să dezvolte un model ceva mai mare, asemănător cu Isetta, în care să încapă până la patru pasageri.
Acesta a fost 600, un mini asemănător, din punct de vedere al designului, cu Isetta, dar sensibil mai mare şi echipat cu un tren de rulare posterior cu ecartament normal.
De-o parte şi de alta a “cojii” din metal au fost “decupate” două portiere, ce permiteau accesul la locurile din spate, în timp ce, în spatele punţii inferioare, a fost montat un agregat cu doi cilindri boxer de 585 cmc şi 20 CP; din păcate – şi în ciuda performanţelor superioare (viteza maximă: 100 km/h), BMW 600 nu s-a bucurat de succesul sursei de inspiraţie: doar 35.000 de exemplare au fost produse între 1957 şi 1959.
Într-un final, din cauza diminuării vânzărilor de motociclete şi eşecului înregistrat de modelele luxoase, BMW a fost la un pas să declare falimentul.
